Tânărul istoric turc prof. Yusuf Heper, cadru didactic al Universității din Izmir, este pasionat de istoria Oradiei. Recent, el și-a propus să reevalueze asediul din toamna anului 1598, când trupele otomane și cele tătărești au asediat cetatea de pe Crișul Repede. A fost un moment fericit când ploi diluviene, aduse de „Mica Glaciațiune”, au salvat cetatea și pe apărătorii ei.

Istoricul orădean Liviu Borcea notează, în lucrarea sa „Contribuții la istoria politică a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazul (1598-1606), publicată de revista „Crisia”, în anul 1975, că, la finele secolului al XVI-lea, Oradea era un oraș înfloritor cu aproximativ 2.000 de case și circa 10.000 de locuitori, majoritatea protestanți. Vorbind despre asediu, cronicarul turc Solakzade Mehmed Hemdemi spune, în  „Cronici turcești privind țările române” vol. II, București, 1974, arăta că „Orașul Oradea are vii și grădini frumoase și întinse, care cuprind cazaua, ca și viile și grădinile Adrianopolului. În împrejurimi, orașul are atâtea cirezi și turme de vite, încât oastea islamică s-a săturat de carne de oaie, de berbec și de bou”.

Un oraș atât de bogat și bine poziționat strategic nu putea să scape atenției armatelor otomane. În vara lui 1598, serdarul Saturgi Mehmet Pașa venea spre Oradea, după ce, în marșul său, ocupase Cenadul și Aradul. Foarte încrezător în victorie, comandantul armatei otomane, ce număra circa 20.000 de soldați, turci și tătari, respinge toate propunerile de pace venite dinspre  Oradea.

Cetatea dintre Criș și Peța era păzită de o garnizoană formată din 2.000 de pedestrași și 500 de călăreți austrieci, comandați de generalul Melchior von Rődern. Mihai Viteazul trimite în ajutorul lor 1.500 de oșteni români, conduși de Aga Leca, după cum spune cronicarul Szamoskőzi. Se pare că atunci, în 1598, a ajuns la Oradea și tunul dăruit cetății de domnitorul uificator. „Micul Șoim – tunul lui Mihai Vodă”, era o piesă de artilerie cu calibrul de 5 funți. După ce turcii ajung la marginea orașului, în 26-27 septembrie 1598, generalul Rődern renunță la apărarea orașului, pe care îl incendiază la 30 septembrie. El îi cheamă pe cei 500 de călăreți orădeni, conduși de Gheorghe Király, între zidurile cetății. În timp ce otomanii îți instalau tabăra la nord-est de oraș, 100 de civili își găsesc și ei adăpost în Cetatea Oradiei, restul, spun cronicile, „iau calea codrului”.

Asediul propriu-zis începe în prima zi a lunii octombrie. Turcii sapă șanțuri, pentru a mina bastioanele, iar artileria trage asupra turnurilor bisericii din cetate, căreia îi produc pagube semnificative.

Cetatea Oradiei era, la acea vreme, consideră profesorul Yusuf Heper: „Unul dintre cele mai reprezentative exemple ale sistemului bastionar italian (trace italienne) construit în epoca modernă timpurie în Transilvania. Fortificația, modernizată conform noilor principii defensive, a trecut prin cea mai dificilă probă rezistând aproximativ 36 de zile în fața uneia dintre cele mai bine organizate armate otomane ale epocii. Faptul că fortăreața a fost apărată confirmă, în mare măsură, observațiile lui Geoffrey Parker privind capacitatea noilor sisteme de fortificații de a reprezenta o provocare serioasă chiar și pentru armate bine înarmate”.

La 17 octombrie 1598, turcii aruncă în aer bastionul Ciunt. Trei zile mai târziu este minat și bastionul Crăișorului. În ciuda dârzeniei apărătorilor săi, cetatea se afla într-o situație dramatică. La sfârșitul asediului, nota profesorul Liviu Borcea „cetatea suferă mari stricăciuni mari, zidurile și bastioanele în cea mai mare parte distruse”.

Se întâmplă ceea ce s-ar putea numi o minune: Plouă, după cum spun sursele turcești, ca la potop, 40 de zile. Kiatip Celebi, în „Cronici turcești” și Solakzade Mehmed Hemdemi, „Cronici turcești privind țările române” spun că ploaia a zădărnicit orice efort al asediatorilor. Alte surse spun că precipitațiile durează o săptămână, șanțurile atacatorilor fiind  pline de apă. Crișul și Peța ies din matcă și inundă tabăra otomană. Despre „Ploi neobișnuite, excesive”, vorbește și S. Goldenberg în „Le climat et l`histoire (Contributions á un histoire du climat dans les pays roumains aux XVI-XVII siécle), în „Revue Roumaine d`histoire”, tomul XIII, nr. 2, 1974, pag. 305-321. Cronicarii turci mai relatează: „Plouând necontenit mai mult de o lună, iar în împrejurimile cetății fiind un pământ argilos și în multe locuri formându-se mlaștini… întăriturile ienicerilor au fost inundate, apa pătrunzând în cele mai multe corturi… Râul care curgea prin oraș se revărsa zilnic, nepermițând trecerea peste el. Ostașii nu puteau merge de la un cort la altul, dar corturile fiind prinse cu țărușe zdravene nu erau ridicate de vânturile puternice. Animalele se înfundau în noroi până la pântece”, scria Kiatip Celebi. „Șanțurile care erau pe drum se umpluseră cu apă și semănau cu Marea de Oman”, adăuga  Solakzade Mehmed Hemdemi. Cronica lui Francisc Nagy Szabó, din Târgu Mureș menționa și ea: „În sfârșit începu să cadă atâta ploaie, încât 40 de zile a tot plouat într-una (…) și ploilor mari nu le rezistară turcii ci plecară de la asediul cetății”. Din cauza ploii și a bolilor care bântuiau tabăra asediatoare, la 3 octombrie 1598, turcii ridică tabăra. În afară de orașul Oradea, care fusese ars de apărători, au avut de suferit: zona Salonta și târgul Kwleser, sate precum: Kwleser, Szil, Barmod, Kis, Pata, Andaci, Orosi, fiind spun documentele vremii „pustiite”.

Profesorul Yusuf Heper este de părere că eșecul campanei din 1598 nu poate fi pus exclusiv pe seama ploii „și nici nu poate fi explicat doar prin superioritatea tehnică a fortificațiilor orădene”. Istoricul din Izmir consideră că, din capul locului, expediția otomană a avut probleme de planificare și că orientările strategice au fost greșite. Pe de altă parte, spune el, strategiile defensive eficiente ale garnizoanei și dinamica solicitărilor de sprijin militar au jucat și ele un rol determinant în evoluția conflictului. „Analiza desfășurării operațiunilor arată că planul inițial nu a evoluat conform așteptărilor, iar artileria otomană s-a dovedit ineficientă împotriva bastioanelor moderne. Încercările de compensare a acestui dezavantaj prin activități de minare, îndreptate împotriva bastionului de pământ, a bastionului Ciunt și a bastionului Crăișorului nu au produs rezultatele dorite. Participarea civililor și chiar a femeilor la lucrările defensive, precum și organizarea atentă a apărării, evidențiază caracterul colectiv și bine coordonat al rezistenței orădene”, consideră profesorul Heper.

Autorii turci, citați mai sus: Kiatip Celebi, în „Cronici turcești” și Solakzade Mehmed Hemdemi, „Cronici turcești privind țările române”, pun eșecul asediului și pe seama faptului că Sofu Sinan Pașa, beilerbeiul din Agria, n-a trimis cele 10 tunuri care trebuiau să întărească în mod semnificativ artileria asediatorilor. Că participarea artileriei în asediu a lăsat mult de dorit reiese și din scrisoarea lui Pancrațiu Sennyei, trimisă de la Huedin, în 4 oct. 1598 către Ieremia Movilă. „Cât despre cetate, credem în Dumnezeu că, cu câte tunuri are, vizirul nu o cuprinde, n-are mai mult de două tunuri…”, scria nobilul transilvănean.

Mai mult, pentru a reduce presiunea asupra cetății Oradea s-au desfășurat acțiuni militare și tactice. În octombrie 1598, Mihai Viteazul trece prin foc și sabie orașul Nicopole, la sud de Dunăre. În același raid armat, domnitorul muntean spulberă și două oști turcești, la Vidin și Cladova. Simultan, după cum aflăm din Cronica lui Nagy Szabó de la Târgu Mureș, „regele Mattia asedie (cetatea) Buda, ca turcul să lase Oradea”.

Despre asediul Oradiei a vorbit și istoricul Ovidiu Cristea, subliniind că eșecul armatelor turco-tătare din 1598 „a reprezentat o victorie importantă pentru Habsburgi, după înfrângerile recente”. „Într-un context politic tensionat, marcat de instabilitatea din Transilvania și de relațiile complicate dintre Sigismund Bathory și Curtea de la Praga, cetatea a fost apărată de o garnizoană redusă numeric care, timp de 40 de zile, a rezistat cu mari sacrificii atacurilor”, subliniază Ovidiu Cristea.

Proasta organizare a armatelor turco-tătare, manevrele militare și tactice menite să susțină efortul apărătorilor, eroismul acestora și, mai ales ploaia, au amânat, cu peste 60 de ani, momentul în care Oradea va intra totuși sub stăpânirea otomană.  

dr. Florin Budea